miercuri, 28 octombrie 2015

Când ajung dimineața în parc, soarele îmi bate din față. Se întrezărește malul opus, albit în ceața de raze. Câteva păsărele cântă.
Frumusețea de-o clipă, prea multă, îmi amintește de o speranță din copilărie, aceea că viața se va orândui când voi crește.
De vină era Mariana, verișoară-mea, care ocupa camerele din față, curate și tainice. Gospodăria mătușii se lungea până la apă, în crâng- pisici, șură, vacă, doi câini, rațe, găini, cireși, zmeur, pruni, vinete, roșii, ardei, țarină unde se cocea vara fân.
Mariana ținea pe scări cactuși înfloriți, avea 20 de ani și o viață în nuanță de verde praz.
Așa îmi doresc și eu o gospodărie în cap. Să aerisesc, să deretic, la prânz s-o închid în tăcere, seara să pun un vinil. Să îmi așez ideile.
P.S.
Florile de cactus, delicate și trecătoare, îmi păreau mai tulburătoare decât toate minunile pe care oamenii le-au numit.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu