vineri, 20 martie 2015

E dimineața aceea, în care mă trezesc fără cap. În locul lui, pe umeri, o pernuță de înfipt ace, umplută cu vată.
Un cevadefăcutobligatoriu înfipt în pernuță mă ghidează. Corpul se mișcă, făcând ceea ce lumea se-așteaptă să facă.
Nu pricep nimic- de ce mă prefac, de ce mă îmbrac, îmi pun ceas la mână, ba chiar îmi agăț doi cercei de urechi.
Afară e frig, sau cald, nor sau e soare, aleg cel mai scurt drum, autobuz.
Refugiul albastru ruginit.
Doamna cu ochi albaștri întredeschiși, cojocel de plastic maro, negru la buzunare, se amestecă printre oameni. Zi de zi se preface că așteaptă autobuzul. Călătorii o știu, dar când vine treisutele uită să mai verifice dacă doamna se urcă sau nu.
Azi mă privește lung.
Nu știu ce să-i zic. Tac, tac și ceilalți, ne urcăm în tăcere în treisute și uităm.
Autobuzul ne duce la Piața Victoriei, unde coborâm, în mod fericit, chiar în dreptul gurii de metrou.
Pe stânga, e un chioșc cu flori. Florăreasa se opintește să scoată buchete mari, colorate, pe trotuar. Călătorii se grăbesc pe scări, bagă cartela, iau ziarul Ring, calcă pe afișul negru întins deceeu, și se înșiră de-a lungul peronului.
Până la Unirii nu se-ntâmplă nimic, de fapt e posibil să existe deja teleportarea. „Cât faci până la servici?” „Trei sferturi de oră”.  Ajung la birou. Am obosit. Un vis încheiat deșiră încă, nelămurit, cadre fără noimă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu