sâmbătă, 28 februarie 2015

Mica doarme pe-o geantă trântită pe jos, Pisu pe pat, la margine, cu botul în aer.
Pe lampadar doarme un gândac zburător bătrân, maroniu.
Citesc „Bărbați fără femei” de Murakami. Titlul este nerelevant, l-am menționat pentru că mi se părea lipsit de respect să spun „citesc o carte de Murakami”.
Cine știe despre ce scrie..? Eu citesc despre gânduri fragile, destrămate, uitate, despre gusturi, mirosuri, toate familiare, citesc despre ce am mai intim.
Acest om are vârsta mamei. Este din Kyoto și în fiecare poveste îmi transmite obsesiv un mesaj:
Aici și acum e timpul.
A cântat de mijlocul orei.
Manuela, vecina, a vândut casa părinților ei și mi-a dăruit o pendulă. Lemnul e scorojit, cristalul neclar. La și un sfert cântă un pumn de note, o foarte mică melodie. La și jumate, două foarte mici melodii. La fără un sfert, trei. La fix, cântă un catren și atâtea bătăi câte ceasuri sunt.
În prima zi, m-am îngrozit de cum trece timpul.
Apoi, timpul s-a diluat. Acum mă surprind, când și când, sunete de-o frumusețe uitată, ca zborul notelor, luminat prin vitralii, din înălțimea unei catedrale.
Mica scârțâie. Geanta este de lac pocnit pe alocuri, frumos colorată.
Iau cârpa de călcat, înfășor încet gândacul bătrân și îl mut în balcon. Am acolo o mușcată cu frunze grase, păroase, unde debarc toți gândacii zburători culeși din casă.
Cei tineri sunt verzi și energici, cei bătrâni maronii și obosiți.
Îi las în balcon de când mi-a zis Dan că noaptea e prea frig pentru ei, încă.
Ziua e lumină și cald, așa cum le place.
Posibil ca noaptea să se furișeze din nou în casă, pe lampadar.

Un comentariu: