marți, 18 noiembrie 2014

Când am o nelămurire, fac o tură de Herăstrău. Nu văd niciun chip. După ce traversez calea ferată, lacul se încrețește și coboară cu mine. Clatină bărci. Un șir de pini tremură.
Epuizată, mă trântesc pe bancă, vizavi de sat. Uneori, mirosul de lemn traversează lacul mic.
Fumez ultima țigară.
Ziua, în copac mai stă câte-o pasăre. Seara, crengile sunt pustii.
Închid ochii, îngheț încet, intru în pielea unui punct negru pe un alb infinit.
Azi mă gândeam că așa se citesc cărțile, în ordinea vieții.
Nu mai devreme, nu mai târziu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu