joi, 23 octombrie 2014

E noapte, plouă. În parc, o femeie și un cățel sub umbrelă fac ture mici.
Caut printre idealuri, iau fericirea și o arunc. Păstrez niște nasturi din Bruge, trei colaci de dantelă și-un vis neclar. Nu e de spus.
Mai am amintiri. O maimuță, un sfeșnic, o poză cu mama și bunica pe scări, o mâță brodată și o flașnetă ce-nvârte același cântec.
Mi-e teamă că o să înțeleg din ce în ce mai puțin.
Rânduiala lumii e stivuită în cuvinte. Îmi umplu mintea. Sunt ca un sac.
Ce să mai speri atunci când nu simți umblând în tăcere picioare de ață- porumbei încurcați printre frunze uscate, foșnind?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu