miercuri, 11 iunie 2014

La intrarea în Herăstrău, lângă Arcul de Triumf, e o bucată de pământ cafeniu. Cu tălpi subțiri, urci și cobori dâmburile mici. Pașii sunt moi, mersul te mângâie. Dimineața, dacă ai timp, te poți opri pe-o rădăcină.
Cimentul uneori devine suflet, fiind înălțat, într-o clădire veche, de trei ferestre galbene și câțiva oameni. Se adunaseră să vândă vechituri. Stăteau în scaun liniștiți, dar le puteai ghici frământarea ce însoțise ridicarea și așezarea fiecărui lucru mărunt pe masa întinsă. Lumina dimineții se cuibărea în lingurițele de argint.
„Ce vă place cel mai mult?” mă întreabă un bătrân vesel.
„Păpușa”, îi răspund.
Păpușa era mare, avea picioarele groase și tari, înfășurate în pânză cenușie, și fața roz, de porțelan. Mătușa mea, tanti Marioara, avea una la fel, dar foarte mică.
„Păpușa? Daa, are și ochi, sunt înăuntru. Dar urșii? I-ați văzut? Haideți să vă arăt urșii!”
Dă la o parte, cu brațul, câteva jucării, și face loc pe masă în fața a patru urși.
„Ăsta mic e chinezesc. Dă din coadă. Ăsta e neamț și ăsta olandez. A mai rămas unul!”
Mi-l pune în palme: „Țineți-l!” Așteaptă reacții.
Ursul era prețios ca un copil mic, moale și delicat, cu urechi mici și blană subțire. Avea cusături impecabile, un pic de cocoașă și botul căscat. Era cafeniu.
Îl privesc cu bucurie, bătrânul izbucnește:
„E mohair!” „De dinainte de 1900! E cel mai valoros urs al meu. Fără 500 de euro nu îl dau. Mama lui Patapievici avea unul, ținea ușa cu el. Am luat-o pe departe: ce aveți aici?, dar nu mi l-a dat, că era al băiatului de când era mic, băieții degeaba cresc, tot copii rămân, am acasă urși o scară întreagă, de jos până sus!”
Ceilalți îl priveau zâmbind. Fiecare avea o poveste. Fiecare lucru este iubit de câte un om și însuflețit.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu