vineri, 30 mai 2014

Pe drum

Îmi place să plec devreme, când două- trei păsări se trezesc ciripind și tramvaiul se rostogolește singur pe bulevard.
Cotesc pe străduță și merg spre soare. Abia pot respira sub pămătuful de raze. Închid ochii. Lumina răcoroasă îmi amintește de somnul mării la mal, pe nisipul rece.
Cei doi căței lupi pierduți într-o seară și regăsiți (ce bucurie!) dorm- unul întors cu spinarea în poartă, celălalt cu botul pe jumătate scos pe sub grilaj. Când trec, întredeschide un ochi.
Înțelegând că suntem singure în toată dimineața, eu și ușoara ridicare a pleoapei de cățel lup, mă  cuprinde un sentiment nenumit, pe care trebuie să-l fi trăit omul în paradis.
O lămâiță sare un gard de piatră și-mi taie răsuflarea. Păzea un motan pe care îl adormise pe unul din stâlpi. Mă apropii ușor, dar mă simte. Deschide ochii, nelămurit. Îi vorbesc, începe să caște. E galben cu alb. Sare și pleacă, șifonat și nesigur, spre cabinetul veterinar, unde-l văzusem odată dormind pe căsuța poștală.
În Herăstrău a sunat deșteptarea. Păsările scot din minți copacii bătrâni și îi necăjesc pe cei tineri. Orăcăie o broască, îi arunc biscuite, dar sare în iaz.
Aici mă opresc să ascult păunii. E 7, curând trebuie să dea drumul la apă.
Soarele vine dinspre lac, se furișează prin iarbă. Fiecare fir se vede clar. Pornesc țâșnitorile.
Un cățel maro vine în goană. Se oprește cu o labă ridicată când mă vede pe bancă. Are în cap un ciuf creț încununat de praf de apă cu soare, iar urechile lungi îi atârnă ude.
Din umbră se-aud păunii cu țipete lungi până departe, atât de departe că înțelegi ce vrea să spună, în „Toate numele”, Saramago, când amestecă la Starea Civilă fișele morților cu ale viilor.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu