joi, 10 aprilie 2014

Zilele trecute am vizitat pe Instagram galeriile unor fete preocupate în mod special de ele. Pe sub pozele „selfie”, cu accent pe unghii, păr, haine sau accesorii, răsăreau comentarii entuziaste ale iubitorilor de frumusețe. Atmosfera era colorată,veselă. Comentariile frizau pe alocuri absurdul, dar în general se degaja un aer blând, bucolic, specific turmei de mioare îndrăgostite de păstorașul ei.
Nu pot să judec aceste situații, pentru că în timpul când eram eu încercată de realitățile și idealurile tinereții nu existau mijloace atât de eficiente de promovare a propriei persoane.
Am avut, cu toate astea, episoadele mele de admirație sinceră pentru câteva fete pe care le-aș fi urmat ca model dacă nu... și aici interveneau tot felul de nimicuri.
Prima mare adicție s-a înfiripat, s-a dezvoltat și a murit la Sfântu Gheorghe, în Deltă, pe când aveam 5-6 ani și m-am împrietenit cu o adolescentă care mânca pastă de dinți. Eram în tabără, stăteam la cort. Din tot grupul de copii, nu mi-o amintesc decât pe ea. Era șleampătă, masivă, nu prea vorbea, o singuratică. Exercita asupra mea o fascinație inexplicabilă, ruptă brutal în ziua când mama ne-a prins mâncând pastă de dinți mentolată.
Următorul episod s-a consumat în taină, pentru simplul motiv că nu m-am gândit să spun și altcuiva cât de minunată mi se părea o fată, necunoscută, pe care aflasem că o cheamă Renata. Acest nume mi-a evocat, cine știe din ce motive, promisiuni de fericire.
Pe la 8 ani, am cunoscut-o pe Milena. Nu era cea mai frumoasă fată blondă cu ochi albaștri, dar cea mai mândră. Acea bărbie ridicată, zâmbetul întins uniform și ochii reci m-au impresionat.
Cea mai mare lovitură a fost la 25 de ani. Era prima dată când părăseam teritoriul României. În Olanda am fost fascinată de casele de cărămidă cu ferestre joase și de pisicile grase. Împreună cu un grup de olandezi, am mers în Franța. Eram pe stradă, care cu privirile și mințile încotro, când a trecut.
Prima a fost liniștea. Pe urmele ei, cu pași neauziți, venea un parfum de flori albe. Franțuzoaica era mică, un fir de om, tunsă scurt, îmbrăcată în negru, gri și alb. Delicată ca un clopoțel, precisă și indiferentă ca un mecanism fin. Pe buze îi alerga spinoasă o părere de roșu. Atunci am aflat sensul cuvântului „chic”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu