luni, 28 aprilie 2014

Pe balcon

O cioară se aleargă cu o coțofană. Cioara este grasă și mare, se mișcă mai greu. Se așează în tei, coțofana zboară în jurul ei.
Norii merg spre apus. În spațiul liber dintre nori și oraș trec pescăruși, porumbei și păsări mici. Dacă frunzele ar scoate sunete, copacii ar fi tamburine.
Michael de Montaigne a inclus în „Eseuri” multe citate și comentarii ale operelor marilor autori (pe Platon îl citează de 128 de ori, pe Lucrețiu de 149 de ori, pe Seneca de 130 de ori).
La final, spune: ”Dacă aș fi avut tăria să fac ceea ce voiam cu adevărat, aș fi vorbit de unul singur, indiferent de ce ar fi urmat”.
Nu am citit ”Eseurile”. Se pare că Montaigne (1533-1592) era foarte sincer.
În vremurile noastre, este ceva obișnuit. „Sinceritatea și naturalul sunt virtuți literare”, spunea Eugen Lovinescu (am început și eu să dau citate).
A gândi este greu. Să te deschizi, sa devii vulnerabil, fărâmicios. Să-ți pierzi respectul pentru ce este considerat „știut”. Și pentru ce? Nu vei fi mai fericit. Dar vei putea vorbi.
Alain de Botton povestește în „Consolările filozofiei” despre Montaigne.
Botton face pansamente impecabile, așezate în cutioare sterile fermecătoare. De multe ori desenez pe marginea textului amintiri frumoase. Nu știu ce utilitate au pansamentele în starea mea generală de sănătate. Dar acest om mi-e drag.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu