miercuri, 19 martie 2014

În oraşul meu, poţi să mergi zile întregi fără să întâlneşti vreun cunoscut.
Cunoscuţii sunt fiinţele care mi-au lăsat amintire un gând.
Doamna blondă cu părul scurt ondulat care făcuse schimb de chioşc alb cu doamna fără expresie cu păr şaten şi care mi-a spus într-o zi că-i mai bine.
Nu obişnuiesc să provoc destăinuri, ba chiar dimpotrivă. Eram acolo, oricum, când doamna blondă mi-a înmânat un "e mai bine" odată cu restul de 1 leu şi 50 de bani şi bidonul de plastic cu apă.
"Da?" am reuşit să extrag din mirare, iar doamna blondă mi-a spus că oamenii cumpără mai mult când ies din metrou decât atunci când intră.
Istovitor, dar nu mă pot vindeca de impresia că este fiinţă tot ceea ce creşte, şi, ca urmare, am tot felul de copaci cunoscuţi. Ştiu o mulţime de platani albi cu ciucuri şi-n parc imigranţi delicaţi, veniţi din Japonia într-un schimb de experienţă cu brazi.
Mi-au rămas nişte câini, de pisici nu mai zic, mi-au povestit atâtea lucruri că ştiu aproape cum e să fii fericit.
Mai ştiu o umbră de copac în care trăieşte un muşchi, un lac foarte mare, unul în formă de rinichi şi altul foarte mic.
Am cunoscut recent nişte fire de iarbă mijite pe-obrazul unui lemn găurit, neras de o zi.
E un oraş mare, în care te mai poţi rătăci. Mai sunt străzi fără nume şi e plin de străini.
Dacă strângi din ochi, îl poţi goli într-o clipă.
E un cadru- tu treci (muzică în fundal), dar nimeni nu ştie cum un parfum, înnebunit de fericire c-a evadat dintr-o sticlă, te-a tulburat.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu