joi, 27 februarie 2014

Nu am obosit încă destul. Uneori cred că-i momentul, dar intervine câte un gând naiv. Într-un caiet cu foi vechi, legat cu o curelușă de piele maro, le-am pus la presat. Fac haz de ele- ce idei prostești par- după ce te-au învățat tot ce știi. La sfârșit o să pot spune ceva? Sau ierbarul de gânduri va fi uscat, fiecare cuvânt câte-o grămăjoară de praf? Nu contează. Eu le strâng. Aceste gânduri nu sunt ale mele. Nu am nimic al meu. Tu mi le-ai dat. Dar mai fur și de la pisici, de la găini și chiar de la copaci. Păstrez tot. Dar numai cele mici, inutile, greșite, dar atât de fine că-ți picură inima har. Gândurile corectate, exersate, învățate nu încap, sunt prea mari. Cine le strânge? Pe cine amuză? Unde stau? 
Chiar dacă greșesc, eu cred așa: poți afla cine-i omul răsfoind un ierbar. Lumea pornește din om. Cât adevăr este în lumea ta?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu