miercuri, 1 ianuarie 2014

Zorii anului nou

Prima dimineață s-a trezit în miros de portocale. Am decojit două. Pisu a închis ochii, ferindu-se de stropii fini. 
Cu încetineală și vădit dezinteres, am spălat vasele. Încep să cred că mai important decât să faci lucrurile bine, e să le faci la timp.
Am pus șervet curat pe măsuță și am început pregătirea cafelei. 
În paranteză, constat că e greu să scrii la o tastatură a cărei literă „r” e lipsită de capacul pătrat. Când vine timpul și locul ei, apăs pe vârful unui tub de cauciuc cu un diametru supărător de mic. Motanul a venit ieri în goană, a sărit pe pervaz, a făcut o întoarcere surpriză și mi-a sărit în poală, unde fără vină stătea laptopul, înfigându-și laba exact în litera „r”.    
Pe masă, o coajă de unt, dulceață de zmeură, nutella, trei felii de pâine de cartofi și trei de secară. 
Am încălzit un ibric mare de lapte și l-am vărsat în două ulcele mai mici.
Cafeaua s-a umflat greu. 
În fereastră stătea un gri pufos ca o spinare de animal adormit. 
Am turnat prima cafea în ceșcuță și restul în termos.
Am deschis geamul. Nori umezi și ceață. Am încremenit. 
Stau la etajul șase și-n față se întinde o zare de pomi, bulevard, case și străzi, până în coșurile fabricii Grivița, unde apune iarna soarele. 
În această bucată uriașă de oraș se auzeau clar doar trei păsărele. Era atât de frumos și simplu. Mi-am amintit de Zorii lui Hokusai.  http://www.flickr.com/photos/harleart2010/5242004379/ 
La un moment dat, s-a ivit o adiere de zvon. Se îngroșa. Greu și rotund, un zgomot neclar umplea tot mai mult zarea. Ce este? De unde vine? Începe să coboare ca un cufăr scăpat pe trepte. În cea mai adâncă liniște pe care-am trăit-o acasă în geam, pe bulevardul Ion Mihalache trecea, singur și alb, un tramvai.   

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu