joi, 9 ianuarie 2014

Așa mă vedeam eu atunci. Când voi fi mare (adică voi avea 25 de ani) voi fi o persoană înaltă, impunătoare, cu haine strivitor de elegante, pantofi și genți moi, eșarfe răvășitoare, coafuri potrivite, zâmbet subtil, amărui, și o burniță fină de oboseală pe frunte, așa cum erau doamnele ocupate, implicate în proiecte și relații familiale, sociale, din benzile desenate franțuzești.
Mama avea părul cârlionțat și se coafa doar la nunțile importante. Zâmbetul care-i sclipea în ochi nu părea eteric, ci mai degrabă încăpățânat. Era profesoară. Stătea aplecată pe-o măsuță lucioasă maro plină de coli scrise mărunt, într-o parte, liniate și subliniate, caiete, cărți și căni de cafea. 
Dar eu.. eu aveam părul lins, subțirel ca firul tors, dar ce folos, că deși am nimerit un anturaj de invidiat, colegele mele fiind de familie bună, cu purtări cuviincioase, paltonașe pufoase și chiar căciulițe de vulpe polară, totuși din tot liceul m-am împrietenit cu Vera, cam mitomană.
Ce povești frumoase turna, iar eu, fără zâmbet amar, ascultam și mă gândeam: de ce ar fi mai frumos adevărul? Pe-atunci era frig iarna, iar noi patinam ore în șir pe lacul orașului înghețat.
Idealurile din benzi desenate au început să se destrame, pentru ca apoi să moară. Îmi pare rău, aș fi vrut, poate, să fiu mai plăcută, mai zâmbitoare, înțelegătoare ca prietena bună cu tunsoare bob, pulovăraș cu mânecă scurtă (zău, pulovăraș cu mânecă scurtă? ori îți îngheață coatele, ori mori de cald), blonduță și pistruiată. Dar, ca să fim sinceri până la capăt, prietena bună avea un mijlocel tras prin urechi de ac, înconjurat în parc de brațul soțului prietenei ei. Însă aceste detalii nu aveau relevanță, pe de o parte revista era franțuzească iar eu urma să am o viață perfect normală, fără picanterii ilustrate în pătrățele cu bule dispuse în benzi- am zis desenate?- nuu, rectific, erau fotografii ale unor persoane reale, care, bineînțeles, jucau un rol. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu