sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Cazimir Belcot și eternitatea


Pe raftul de sus am așezat amintirile- reviste și almanahuri vechi. Majoritatea sunt prostioare din anii 80. Le-am răsfoit de atâtea ori în zilele lungi de copil, că îmi amintesc, dând pagina, de câte-o zi întreagă stând pe covor, sub fereastră, citind, desenând și colorând, încercând să descopăr sensurile cuvintelor și ale lumii.
Decupam fotografii cu actori, firește, și visam că o să ajung și eu în almanahul „Convorbiri Literare”, stând cu palmele împreunate, privind spre un viitor incert, dar hipnotic, cu numele ALINA scris dedesubt, printre fotografiile copiilor de la „Semne bune anul are”.
Cea mai puternică fascinație o exercitau asupra mea rubricile „Literatura de aventuri” din „Convorbiri” și „Enigma” din BTT- Almanah turistic pentru tineret. Povestirea polițistă „Nu spune hop până n-ai sărit” mi-a dat mult de furcă. Nu înțelegeam expresia din titlu, iar conținutul nu mă lămurea. Aveam în fața ochilor un pârleaz din grădina lui tanti Marioara, pe care îl tot săream, și nu mi-era clar când trebuia să spun „hop”: în momentul saltului, când ajungeam sus, sau după ce săream pe pământ, de cealaltă parte a gardului.

Ieri am avut una din zilele albe, când la fereastră atârnă draperii grele și transparente care înăbușă zgomotul lumii. Într-o astfel de zi nu pretind nimic. Doar trec împreună cu timpul. În casă e cald și lumină, bucăți mari de umbră pășesc tăcut pe pereți.
De obicei, în zilele albe citesc povești. Hans Christian Andersen este, poate din pricina unei cărți foarte frumos ilustrate, preferatul meu. Mai citesc Pinocchio, Peter Rabbit, Aventurile lui Habarnam, Harry Potter, sau mă uit la „Stăpânul inelelor”.

Ieri am luat de pe ultimul raft almanahul „Convorbiri Literare” din 1986, în care-am găsit o mână de articole despre teatru. Eugen Lovinescu, Hortensia Papadat Bengescu, Victor Ion Popa, George Vraca, Tudor Arghezi.
Mi-au plăcut foarte mult două. Scrise frumos, curat și sincer, muzica lor suna a cântece de vioară.

Eugen Lovinescu mărturisește de ce nu a scris cronică dramatică.
Iubim doar ceea ce creăm cu suferință, valorizăm lucrurile pentru care ne sacrificăm.
„Ziaristul nu e legat de pagina lui proaspătă; sentimentul indiferenței și poate și al disprețului său vine și de la facilitatea cu care a scris-o, cu acea lipsă de durere, singura ce leagă intim; el o știe pornită din mobile trecătoare, din oportunitate, din comandă chiar, o știe deci ca dusă și o lasă să fie luată de vânt, la întâmplare.
Scriitorii au altă atitudine față de pagina lor; prin munca pe care au pus-o, ei îi exagerează importanța și o cred, chiar dacă n-o spun, aproximativ nepieritoare”.
„În literatură, a scrie despre o carte nu constituie o obligație; scrii numai despre ce îți convine. Prin caracterul ei spectacular, social, o piesă de teatru, ca și o expoziție, un concert, intră în categoria exhibițiilor sociale ce trebuie înregistrate ca efemeridă, oricare le-ar fi valoarea. Ea te silește, așadar, să te ocupi forțat de ceea ce nu merită nicio atenție, și, în afară de elementul literar, să diseci și elementul realizării scenice, să te ocupi de actori, de joc, de plastică, pulbere ce dispare fără urmă, dincolo de reprezentație”.
Cronica dramatică nu răspundea, după cum spune Lovinescu, instinctului său de „eternitate”.

Tudor Arghezi povestește în felul său jucăuș, limpede și ascuțit, ca o vorbă de copil ce ustură, despre un actor uitat.
„Actorul dispare în toată întregimea, de cum își pune mâinile pe piept și prea puțin poate să reție din ele istoria, cum i se spune. Contactul cu actorul de-a dreptul nu e cu putință decât în timpul duratei pe scenă. S-a îmbolnăvit, că a și dispărut pe jumătate, ca și afișul din ajun. A murit, nu-l mai ții minte. Dovadă că am uitat pe Belcot, care a fost un foarte caracteristic artist, 25 de ani, și că numai când cerându-mi-se o pagină de almanah, mi s-a pus în vedere condiția esențială pentru bunele civilizații contemporane, să nu iasă un manuscris „polemic”, îmi trece pe dinainte figura lui.
Drept să spui, nimic nu mi-ar fi dat prin gând să polemizez într-un almanah. Știți ce se întâmplă cu obiectele interzise: te gândești numai la ele și fenomenul se amplifică și cu o inadmirabilă simpatie pentru gen cu atât mai târziu cu cât opreliștea e mai categorică. Dacă se mai adaogă și o argumentare destinată să-ți stârnească artificial simpatiile pentru teza condamnată ești în stare să mergi la moarte din spirit de opoziție.
Fiindcă era vorba de teatru poate că mă ispiteam să-mi aduc aminte, în calitate de fost cronicar dramatic al unor ziare și reviste de odinioară, de emoțiile tari de pildă, cu care am primit la o premieră apariția pe rampă a d-nei Aura Buzescu, pe atunci Almăjan. Dar mi-am dat seama că poate aplaudând fără spectacol o artistă în activitate, aș putea să contribui, fără să vreau, la o stare sufletească polemică, întrucât n-aș fi bătut din palme la o întreagă listă. Actorul e o ființă superioară, desigur, dar susceptibilă. Am renunțat în folosul lui Cazimir Belcot, cel mai dat uitării dintre vietăți”.
Arghezi povestește despre lecțiile de pian pe care Belcot, vecinul său, i le dădea lui Constantin Tănase. „Uneori mi se părea că se petrece dincolo de ușe o bătălie și așteptam, gata să intervin pentru scăparea victimei zdrobite, să scadă tumultul insultelor și să se potolească”.
Cazimir Belcot era un artist de comedie, „de nuanțe și filigram,de un stil de simplicitate complexă, de gravor japonez”.
„L-am urmărit din odaia mea, să aflu cum își „prepara” un rol și niciodată nu am auzit nimic: lucra rolul în tăcerea rugăciunei și când mă duceam la teatrul să-l văd într-o ființă nou, aveam în fața fotoliului meu din seria Haș, un actor nemaicunoscut.
În timpul războiului și al ocupației, Belcot, tânăr și plin de puternică sevă a speranței, începe să aibă impresia că moare. I se părea straniu că mureau sute de mii de oameni ai patriei, el trebuind să trăiască. Și trebuia să moară, după intențiile lui, de morbul care a ucis, fără necesitate, atâta lume în războiul trecut, al tifosului exantematic. Își făcuse o prietenă într-o mahala depărtată, unde se ducea adeseori cu birja. Într-o seară a luat din trăsură un păduche. A treia zi a fost internat în spital. A cincea zi un medic imbecil a strigat în gura mare, fugind de lângă patul lui: „Exantematic!”. După două ore, Cazimir Belcot a murit.
Eu nu-l cred mort de tifos și de păduche. Belcot a murit din pricina facilității talentului de identificare totală cu personajul cel din urmă jucat.”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu