luni, 21 octombrie 2013

În Roșia Montană

Din noapte se-nfiripă albe, înălțând turle subțiri, două biserici. Cea veche, de lângă șosea, e construită acum două secole, drept mulțumire pentru noroc, de un băieș pe nume Gritta.
Clopotele stau neclintite. În Roșia Montană, se luminează de ziuă în liniște.
Doi oameni stau la masă, față în față, în cantina minerilor. Acum sunt trei. Patru. Începe vinerea.
Se aude un căruț rostogolind pe caldarâm. 
Cinci mineri. Se așează la mese alăturate, în centrul cantinei, iradiind spre margini de la primii veniți. Se apleacă, pe rând, deasupra farfuriilor, capetele coboară și se ridică tăcut. 
Un câine latră. Un gutui plouat, gârbovit de puf greu, și-a ieșit din minți, parfumând aerul înghețat.
Străzile subțiri urcă din centrul vechi, pe lângă intrarea în mină, spre Piatra Corbului. Pe culme, stânca privește spre vale, unde sunt răspândite case și se-ntinde un iaz.
E ceață, e frig, câțiva oameni fac poze, alții, în salopete verzi și căști galbene, muncesc. Ne privim, ne dăm ”bună ziua”.
Pe garduri sau stâlpi, sunt pancarte: ”Roșia Montană, localitate minieră”, ”Roșia Montană există datorită mineritului!”, ”Mineritul este pâinea noastră!”, ”Vrem minerit acum!”, ”Vrem să muncim, nu să cerșim!”, ”Noi suntem Roșia Montană!”
Ne întâlnim cu Robert, care ne zâmbește. Este arheolog. Pe salopeta lui scrie ”vizitator”. Supraveghează minerii care lucrează la decolmatarea galeriilor romane. Spune că anii de minerit le-au fracționat sau distrus. Mai găsesc uneori ceramică sau unelte vechi.
În sat sunt gospodării frumoase, cu mese de lemn acoperite de frunze arcuite, sub copaci galbeni, cu flori, dovleci mari, tablouri pe ziduri și culori vii. Mai sunt case mari, vechi, pustii, care au plăcuțe cu număr și informații despre lucrări de restaurare. Am intrat într-o casă, mergând pe bârne subțiri, ferindu-mă de pânze gri de păianjeni. Într-un colț, uitată, o cască de miner. În golurile ferestrelor, fluturau folii de plastic. Pereții camerelor fuseseră odinioară pictați. Predominau motivele cu palmieri.  

Din Roșia Montană, faci cam o oră până la Geamăna. Multă lume știe de exploatarea de cupru de la Roșia Poieni. Eu nu știam.
La Geamăna se-ntinde o mlaștină de steril  (partea nefolositoare din minereu), un mâl cenușiu, alb, portocaliu și verde aprins. Această întindere este numită ”lac”.
”Aici a fost un sat”, spune Cristian.
Nu înțeleg. Unde a fost?
Mă uit cu neîncredere la turla unei biserici care răsare din ”lac”. Mă apropii și observ cu stupoare că lângă turlă este un acoperiș cărămiziu.
Brusc, înțeleg. Întreb, totuși: ”au construit lacul peste un sat și asta este biserica satului?”
Ca prin ceață, pășesc pe bârnele legate peste lac. Aproape, paralel  cu puntea, se văd urmele unui animal care a încercat să traverseze, din ce în ce mai înfundate. La jumătatea lacului, se opresc. Privesc cu disperare la Mugur, care îmi spune: ”m-am detașat”, mă agăț de cuvintele lui, dar ochii-i sunt duși spre fundul lacului, înnegriți. ”Ce ocru frumos”, spune. Mă uit, e ondulat în forme amăgitoare, șerpuind spre biserica înmormântată, un ocru cald și molatec. Mugur se-ntoarce cu fața spre munte, unde amăgirea ocrului îmbunat de var se pierde într-un portocaliu aprins ca un țipăt, o întindere sfâșietoare. ”Ăsta nu-mi place...”  Tace.
Păsărele subțiri țopăie pe suprafața lacului.
Pe celălalt mal, căpițe de fân și oi. Mestecenii albi clatină frunze mici aurii în cerul albastru curat. În jur, munți colorați de toamnă.
Pe deal, deasupra lacului, s-a construit recent o biserică. Îi dau ocol, nu mă pot aduna.
La capătul drumului ce înconjoară lacul, unde cărarea o ia în jos, oprim să fotografiem valea. Un om cu ochii mari, zâmbind, se apropie, apoi stă și ne privește. Mă duc la el: ”Bună ziua! Ce faceți?”. Scoate din plăsuța albă de plastic un baton de nuga învelită în ciocolată, pe care citesc ”day and night” și mi-l întinde. Apoi, brusc, mă îmbrățișează, cu un pulovăr de lână incredibil de gros, și mă sărută pe obraz. Mirosea a țuică. Cristi vine și îl întreabă ceva. Mormăie și pleacă grăbit. Cristi îl strigă, vrea să-i facă o poză. Nu se oprește. După un timp, se-ntoarce și stă, cu un zâmbet larg, înfipt în drum, privindu-ne până plecăm.
În Hădărău (comuna Lupșa), oprim lângă o casă. Pe gard era lipit un afiș: de vânzare mere- 50 de bani/kg, pere, 1 leu și gutui, 2 lei/kg.
O femeie tânără, frumoasă, iese la poartă și ne poftește în casă. Coace brioșe. Pe masă, pe mușamaua cu flori, sunt trei cruci mici de lemn, un cutter, șmirghel, creioane și un volum de poezii de Mihai Eminescu. În priză, un aparat de pirogravat. Ne povestește că și-au făcut copiii mari și s-au liniștit. ”Eu fac obiecte de lemn pe care le pun în sticle artizanale și soțul scrie. Să ne omorâm timpul.”
Scoate brioșele, ne întinde o farfurie. Mănânc lacomă trei, fierbinți. La fereastră atârnă un ciorchine de strugure negru. Scoate țuică de prune, de pere. Soțul, Emil Roșca, aduce gutui, pere și cărți. Se plânge de vacă. E prea atașată de el, muge când o lasă singură.
Ies în curte, o pisică se-ntinde la soare, porcul doarme în troacă.

La asfințit, ne îndreptăm spre coama de munte de unde se vede satul Corna, deasupra Roșiei Montane. Valea e scăldată în lumină caldă. Pe marginea drumului, un vițel mă privește nedumerit. Trece un om. După el, fugind prin iarba uscată, foșnește un câine. Din când în când, omul se oprește și îl alungă spre casă. La Piatra Corbului, soarele apune, aurind copacii. Noaptea coboară în Roșia Montană.

Băieșul Mihăilă Gritta a ridicat între anii 1781- 1830 șapte biserici (cea din 1781, în Roșia Montană și alte șase în împrejurimi), și tot pe-atâtea școli confesionale, pentru moții Apusenilor. Se zice că ar fi răspuns la întrebarea: ”ce ai de gând să faci cu atâta aur?” astfel:
”Toată școala românilor e biserica... și numai sub scutul altarului avem pază a ne păstra limba și datinile strămoșești. Acum, dar, ortace, dragul meu, mă vei pricepe că dorul inimei mele e acela să zidesc biserici... Cât se va ajunge din acest aur, tot îl voi împărți până la ultimul gram...”

Roșia Montană:











Drumul spre și de la Geamăna:
















 Lacul de steril Geamăna (exploatarea de cupru de la Roșia Poieni).











La Câmpeni






Pe coama muntelui, la Piatra Corbului. Valea de sub corb ar urma, conform proiectului de exploatare Roșia Montană, să fie acoperită de lacul de decantare.












Fotografiile sunt făcute cu Canon 450 D și iPod 5 (cele pătrate), în tabăra de fotografie și reportaj TFB6 organizată de Foto Union la Roșia Montană în perioada 17- 20 octombrie 2013. 
Alături de mine au fost Cristi, Radu, Nora, Cristian, Mugur, Bianca, Oana, Veve, Alina și Mihai.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu