joi, 24 octombrie 2013

Asfințit

Trecea un câine prin parcul Operei. Nu m-a privit, se grăbea undeva.
Tocmai asfințea, puful spicelor se înroșise.
După ce am făcut câțiva pași, mi-am dat seama că părea îngrijorat. M-am întors și l-am surprins intrând în tufișuri.
L-am căutat. Se liniștise colac sub un pâlc de spice.
L-am întrebat dacă vrea să ne pitim împreună până se trece Bucureștiul sau (eu sunt dispusă, i-am zis), până trec oamenii la următoarea planetă.
Pentru că se arăta blazat, l-am mințit (cum am fost și eu de-atâtea ori mințită), cu imagini frumoase despre viitor. L-a mișcat amintirea asfințitului care o să ne prindă alergând liliecii pe digul lacului din Crângași.
Sunt oameni care știu să trăiască cu-atâta realitate (care, spun ei, te găsește și-n gaură de șarpe), încât (tot ei spun) e mai bine să ridici capul, să vezi și să-nfrunți.
Au dreptate, învingători sau învinși, o luptă e-n toate.
Dar mai stau un pic, cât un asfințit, căci mai rău mi-e teamă, decât de năpastă, de tot răul lumii cu care m-aș putea obișnui.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu