miercuri, 4 septembrie 2013

Străinul


Prezint simptomele clasice ale fobiei doar când văd gândaci de bucătărie și nu omor ființe decât în cazuri de frică extremă, și-atunci simt că mă omor pe mine.
Cu aceste premise, am plecat voioasă în Grecia, să locuiesc o vară pe munte, într-o casă veche de 160 de ani, îngropată pe jumătate în pământ, la marginea pădurii.
În prima seară, fiind orbită de fericirea împlinirii visului de a ajunge acolo, fiind poate orbiți și băștinașii de lumina becurilor, am conviețuit armonios.
A doua zi dimineață, mi s-a așternut pe piele o pânză moale, umedă și rece, care îmi dădea frisoane, iar gândurile mi se blocaseră undeva, la suprafață, urmărind cel mai mic semn de viață. În dormitorul îngropat, pe peretele alb, un gândăcel cu multe piciorușe. Când m-am apropiat, s-a făcut ghem, ca un arici fără țepi. Am luat biluța cu un șervețel și am scos-o afară. La etaj, un păianjen își trăgea grăbit picioarele lungi. Am ridicat privirea. De grinzile vechi, ridate de carii, atârnau pânze de păianjeni. Am ieșit la aer. La ușă, deasupra intrării, o lăcustă uriașă la vederea căreia am simțit un gol în stomac. Pisica subțire m-a făcut să tresar. Se ducea în grădină, m-am dus după ea. Viespile, muștele și alte viețuitoare din familiile lor, dar muult mai mari și mai zgomotoase, pe care le întâlnisem eu până atunci nu se comparau cu animăluțele care foșneau frunzele smochinilor, scoțând sunete puternice, clare.
Cu degetele reci, rațiunea abolită, am coborât în sat, de unde am cumpărat spray de omorât gândaci, insecte, rugându-mă să aibă efect și împotriva păianjenilor.

N-am aruncat niciun fâs. Am tot amânat, până am uitat. Dar timpul petrecut acolo a fost pentru mine o luptă.
În primul rând, am înțeles cine sunt.

Un străin.

O ființă închisă într-o vitrină curată.
M-am întrebat cum am ajuns așa și dacă-mi doresc asta.
Cel mai probabil, din cauza fricii.

Când am uitat de curajul de a-mi căuta locul pe-acest pământ?

Nicio idee rafinată dintre gândurile purificate de aerul condiționat al apartamentului meu curat nu face cât pârguirea unui ciorchine de strugure.
Micile lucruri pe care cred că le cunosc s-au împletit într-un echilibru. Mulțumirea pe care mi-o dă acesta este o anestezie.
Încerc, în fiecare dimineață, să mă trezesc.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu