duminică, 1 septembrie 2013

Mă împotmolesc uneori în aline de tul, de hârtie, de piatră sau apă. Stau toate claie peste grămadă, ca un lucru stricat.
Mă așez atunci și mă-ntorc la timpul când eram copil. Atunci nu știam că poți alege dintr-o infinitate de vieți.
Eram crudă. Îmi pusesem în gând să dărâm blocul verde-ou de rață în care locuiam. Jos, într-un colț, avea lipsă o bucată de zid. Acolo mi-am înfipt arma și-am adâncit gaura, plănuind să-l scobesc până îl năruiam. 
Eram delăsătoare. A doua zi am uitat și am plecat cu prietenii fără nume și fără chip în jurul orașului, la garaje. Așa se numeau, dar foarte puține garau. Aveau garduri, cotețe și pășuni mici unde alergau păsări printre iepurii ghemuiți. 
Îngropam comori. Sub cioburi de sticlă, așezam picături colorate de stele din hârtie sau plastic și rachete din crengi. Le ștergeam bine, să strălucească, apoi le-acopeream cu pământ.
Eram mincinoasă. Am povestit la școală cum lângă oraș, în buza pădurii, sunt râpe care ascund vieți subterane. ”Am văzut eu un om ieșind dintr-o râpă, era întunecat și purta coif strălucitor”. Duminică, am fost toată clasa la râpe. Am fost surprinsă că n-am găsit urme de viață. Erau minciuni în care credeam. 
Eram darnică. Sub fereastra mea, de la etajul 1, se strânseseră mulți copii. Le aruncasem obiecte colorate, frumoase, jucării sau nu. Probabil vecinii o anunțaseră pe mama. Până a venit, zburasem pe geam jumătate din lucrurile din casă (mai ales cele mici).
Fetița aceasta, cu bretonul retezat ca un nai, îmi amintește toate poveștile.
Stau și ascult oamenii mari cum discută și spun și eu o părere, serioasă, documentată, iar ea peste umăr îmi pufnește în râs, cu strungăreață.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu