luni, 23 septembrie 2013

Cerul deasupra Berlinului

N-am ascultat ce-mi povesteau despre oameni, cu gândul aiurea, încuviințând: da, da, da, am uitat.
Mă gândeam la pietrele albe de râu cum țuguiau Bistrița și o rupeau în culori efemere, stropind fluturii.
Ca orice copil, mă încărcam de la nori cu forme buclate de realitate și visam în zilele senine c-o să cresc toată viața.
Nici nu prea vorbeam și eram mică de-am trecut nevăzută, sub cămașă de urzici fără o mânecă, pe sub ploi de cuvinte, de întâmplări, de cuvinte despre întâmplări care au fost, ar fi putut să fie sau se întâmplă, ori sunt pe cale să, sau o să fie, sau e posibil să se întâmple.
Câțiva oameni m-au prins de mâna necamuflată. Mi-au spus: ai crescut deajuns, acum să arăți tot ce știi, tot ce crezi, tot ce simți. Să fii CUMVA. Fiecare om să apuce de-un capăt, să deconspire și să conspire la crearea ta.
Este o fată, stă lângă mine, nu vorbește, nu plânge, nu râde, nu face nimic. Nu bem cafea, bere, vin, n-am fost decât la un film vechi împreună, cu un înger din Berlin care își dorea să fie om.
Cinematograful mirosea a lemn vechi și ea, blondă, cuminte, era ca o schiță de înger, de-o puritate care durea.
Atunci m-am decis, fără să știu, să cresc pe ascuns, până la cer.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu