vineri, 19 iulie 2013

Călare în Carpați

Corp al meu viindecăă! ne povestește Mugur, noi, prinși în ochiurile de umbră lungite de-un copac la pământ, râdem. 
Pornise într-o zi la Sarmisegetuza să întâlnească liniștea, dar o găsise ruptă-n ecouri de-un grup de oameni ce implora istoriei vindecarea. 
O lumină grea, de miere, se lasă peste cetate, același soare ce luminase odată urcușul pietrelor în munte, apune acum.
Suri paște. Trece de noi, se-ndepărtează, trasă în vale de mirajul smocului de iarbă perfect.
Suntem la Costești, unde Mugur ne-a răspândit printre povești din vechime ca pe semințe pe brazde. Daci, romani, mauri, egipteni trec prin iarba ridicată-n aur de asfințit.
A dispărut iapa!, strigă cineva. Mugur se ridică. Surii! Pleacă, o caută, ne-ngrijorăm un pic, apare călare pe-o coamă de deal, pe sub copaci, spărgând soarele-n pete roșii, albastre și mov. 
Zece aparate foto sunt îndreptate din vale în sus, plus câteva telefoane, orbiți de lumină, sau frumusețe, încadrăm cântec și vis. 

Prima zi a taberei foto Călare în Carpați s-a stins într-un tuci popular, unde-am fiert o cantitate enormă de balmoș (mălai fiert în lapte, unt și smântână).
A doua zi, ne-am trezit mult peste ora planificată cu naivă speranță deunăzi, dând răsăritul din cetatea Blidaru pe-apus.
La prânz, ne-am îndreptat spre Sarmisegetuza Regia. 

Drumul este în lucru, nu e nimic, suntem obișnuiți, obiectivul final este asfaltarea, starea de fapt sâmbătă, 13 iulie, constând în combinația malefică decojire- aruncare pietriș. 
Din fericire, lucrarea nu este avansată, scăpăm de pietre, intrăm pe-un drum bătătorit, ajungem  la casa de bilete. 
E prima dată când ajung în Sarmisegetuza Regia. Capitala Daciei, ni se spune. 
Nu știu dacă ați fost, în excursie cu școala, în vacanță cu părinții sau în concediu, dar poate-ați simțit și voi ce am pățit, sa-mi piară graiul și să-mi pierd înălțimea exact ca Alice, sub fagii bătrâni. 150- 200 de ani, se întreabă Mugur, și eu le zic: unde-ați plecat, de ce ne-ați lăsat pe pământ cu gândul întins spre infinit?
Ruinele așezării Sarmisegetuza Regia îmi strecoară în suflet tristețea. Nu înțeleg. De unde-a venit? 
Merg printre pietre, îl caut, izvorul. În cele din urmă, mi l-am amintit. 
Farmecul clipei trecătoare, măreția puținului care e totul, puterea neînfrântă a fluturelui de-o zi. Bobul de grâu. Sau orice ființă.

Tabăra foto revine la bază pentru sarmale adormitoare și ciorbă de ciuperci cu smântână, moțăim cât putem și plecăm spre Blidaru. 
2 km de urcuș prin pădure. 
Cunoașteți stările prin care trece omul când după patru sarmale ia muntele-n piept și urcă prin soare, apoi prin umbră deasă de rășinoase, smucind de alunii care se bagă în față. 
Ajungem, în sfârșit. Liniște. Greierii țâr țâr în cor, deodată se-opresc, împreună o iau de la capăt, în iarba moale întinsă peste pietrele vechi aduse în vârf de munte. 
Cetatea Blidaru. 
Ne strângem pe coama cetății, doisprezece oameni și-un cal. 
Timpul se-oprește puțin. Coboară seara și mă întreb: 
După noi, oare, ce va rămâne?

















Fotografiile sunt făcute cu iPod 5



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu