duminică, 3 martie 2013

Duminică

Ziua stă neclintită. Cam la o oră, Pisu ridică ochii și urechile spre mine. Verifică dacă mai sunt. Nu plec azi, e duminică. Din bucătărie intră un foșnet pe fereastra deschisă. Trec două ciori tăcute trăgând nori albi cu tiv luminos. 
În cămașa de noapte galbenă a mamei sale, Sylvia își spune povestea. Pe spate e lipit codul de bare: CLOPOTUL DE STICLĂ 17.00 LEI. Oare cum se decide prețul unei cărți? Din păcate, ca orice poveste, se termină. Mi-e foarte greu. Umblăm agățați de sfori trase de speranțe. Nu le ştim sub numele ăsta, le spunem regret, frustrare, negare. Dar nu sunt decât așteptare. Până la sfârșit, așteptăm și sperăm.
Din întâmplare, văd cum un soare imens încălzește balconul. Pentru câteva clipe, mă simt minunat de nevinovată stând degeaba.
Ies la plimbare în jurul blocului cu iPodul, să fac poze. Intru în curte la Agronomie, cu scopul de a vizita terenul de fotbal unde alergam anul trecut. Cățeii dorm pe asfalt cu picioarele întinse. O studentă trece cu rucsacul deschis. "Auzi, ai rucsacul deschis", îi strig din spate. Întoarce capul mirată şi mă întreabă: "Serios?"
Zâmbesc. Terenul e renovat şi îngrădit. Dau ocol, căutând o poartă, e încuiat.
Acest complex studenţesc are o bisericuţă de lemn. Se aude la microfon predica. Preotul spune că suntem primii din Europa la avorturi. Că nu poţi fi credincios singur, acasă, fără să posteşti şi fără să citeşti despre religie. Mă gândesc la ce-ar zice Sylvia Plath. În curte sunt oameni. Se uită la mine cum intru în parcul imens şi pustiu. 
Iubesc acest parc. Se numeşte "dendrologic". Mulţi arbori poartă nume scrise pe-afişe noi prinse pe piept, ca alergătorii. Mie îmi plac plăcuţele vechi de metal alb ruginite, aruncate în spatele căsuţei paznicului. Mugurii au crăpat gri, pufoşi. Intru sub bolta lui Ginkgo Biloba. Soarele freamătă printre frunzele adormite de-un cântec bisericesc.
Deodată se aud urlete. Gâjâite, întretăiate. Mă opresc îngrozită. Într-un sfârşit, realizez că sunt amplificate de staţie. La bisericuţă e un botez.
Ajung acasa. Am pe pervaz cărţi necitite. Aleg Gogol, "Suflete moarte". Dragul meu Nikolai Vasilievici Gogol.. Nu a scris decât vreo 10 ani. Am umblat odată o zi întreagă prin librării căutând o carte cu basme ruseşti ilustrate. Nu am găsit. Dac-aş avea "Serile în cătunul de lângă Dikanka" ilustrată, aş dormi cu ea sub pernă.
"Pe poarta hotelului din N.N., oraş reşedinţă de gubernie, intră o brişcă cu arcuri, destul de frumoasă, dintre cele cu care călătoresc celibatarii: locotenenţii-colonei şi locotenenţi-majori în retragere, precum şi moşieri ce au în stăpânire cam o sută de suflete de iobagi, cu alte cuvinte toţi cei ce sînt numiţi domni cu dare de mînă mijlocie"...



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu