joi, 3 ianuarie 2013

Poveste de seară

-Am impresia, mi-a spus un apus dintr-un lac plin de păsări, că tu cauţi în zări fericirea!
M-am oprit circumspectă. Apusul ăsta nici măcar nu era pe partea corectă. Se căţărase pe o clădire din răsărit şi de-acolo sărise în lac peste bietele păsări, răscolindu-le. M-am dus spre el şi i-am zis în şoaptă, să nu m-audă raţele:
-Da, eu şi ai mei am vrea să fim fericiţi..
Degeaba. Una mai trează m-a auzit şi a început să râdă, măcăind în tot lacul, trezind gheţurile. M-am făcut roşie, zic:
-Ce ştii tu, raţă?
S-a liniştit. Vorbea frumos, m-am liniştit şi eu. Mi-a zis:
-Timpul meu e mic- un fir de nisip în clepsidra ta.. dar eu ştiu fericirea!
Am aşteptat. Nimic! Se făcea că doarme. M-a cuprins deznădejdea. Raţele păreau, într-adevăr, fericite! Mi-am ridicat umbrele căzute în lac şi m-am îndreptat spre soare. L-am întrebat:
-Soare, de ce sunt raţele fericite?
Soarele, bun şi bătrân, mi-a răspuns:
-Pentru că sunt toate fericite!

 


2 comentarii:

  1. deci fericirea ne e conditionata de fericirea celorlalti. sunt de acord cu asta!

    RăspundețiȘtergere
  2. sau de ignorarea nefericirii celorlalti

    RăspundețiȘtergere