duminică, 30 decembrie 2012

Reportaj "Călare pe poteci uitate"- MUGUR POP

Mă feresc să citesc, înainte de carte, recenziile. Uneori le ating cu privirea, mă opresc însă când încep rândurile ce povestesc povestea. Aleg cărți răsfoindu-le în librărie, uneori ascultând de-o idee pierdută de cineva la întâmplare, găsită și păstrată în mintea mea.
Dar am acum o dilemă. Nu e o carte pe care s-o poți alege din raft, ci o revistă pe care scrie în bandă galbenă "Gratuit", cu cercuri de cafea de sub căni așezate pe noptieră în straturi dimineți peste dimineți.
Eu una, în semeția mea tinerească, nu prea citesc reviste despre plante și ceaiuri și alte remedii naturale ale diferitelor afecțiuni. Mi-e frică, de-aceea, că poate nici voi n-o să citiți revista "PanNatura". Iar ecoul trezit în camera mea de povestea lui Mugur Pop- "Călare pe poteci uitate" o să se stingă încet în pereți.
Astfel că aleg povestitul, cu teama să nu destram din caierul fragil din care scot fire subțiri.

    La început de octombrie, doi bărbați au înșeuat caii și au plecat din Cluj în Apuseni. Din poarta muntelui, călătorii au privit în depărtare spre înălțimi împreună cu pinii, și în aceeași măsură spre sine.
    Dintre oamenii din sat, s-au pierdut în zare urcând la Cetate, unde "ruinele sfidând perfecțiunea naturii" povesteau trecătorilor că "tot ce a fost creat se va distruge într-o zi, iar cu "trecut" sau "viitor" vom numi doar ce va fi atunci imposibil de înțeles ca prezent".
    A urmat urcușul greu pe "Muntele Mare" spre pășunea alpină, platou uriaș, pe care "pornind în galop ai sentimentul că survolezi valea din avion. Şi în ropotul copitelor aștepți minunea să se întâmple, aripi de Pegasus să înalțe caii deasupra norilor, deasupra lumii".
    Zborul gândurilor în Ţara de Dincolo de Nori: "Eu cred că în mare parte căutarea noastră se adresează nemărginirii, infinitului din noi. Acelei cuprinderi care ne găzduiește lăsându-ne mereu liberi. Liberi să alegem. Liberi să dăruim. Liberi să iubim. În timp ce toate acestea se zbuciumă în inima ta, caii pasc liniștiți, bucuroși, ei știu toate lucrurile astea. De ce te miri, prietene călăreț? Chiar ai uitat?"
    Drumul pe creasta Apusenilor, în timpul când "oamenii și animalele sunt deja în vale, la casele lor, stânele de vară sunt pustii iar liniștea naturii e deplină". "Foșnetul hărții și fornăitul cailor erau singurele sunete din afara acestei lumi".
    Prezența cailor "dădea o dimensiune magică călătoriei. Atenția lor către schimbarea vântului, către foșnetul frunzelor căzătoare sau a vuietului pădurii de molid, către jocul luminii printre crengile pădurii ne deschidea spre alte alte percepții și spre un alt mod de a înțelege tot ce ne înconjoară".
    Înnoptat la stâna părăsită, cu simțurile ascuțite de urmele unui urs, ieșind noaptea din sacii de dormit "ca niște libelule prin metamorfoză" la auzul unor zgomote ciudate, urlând ca lupii în fața stânii.
    Dimineața e luminoasă și ușoară în hârjoneala cailor, pe coama muntelui "potcoavele loveau când iarbă, zdrobind-o și eliberând arome amețitoare, când stâncă, scânteind miros de cremene".
    Drumul coboară prin geografie, istorie, botanică, geologie, din prezent în trecut, ajungând noaptea la Călineasa, la stâna mirosind a mămăligă și lapte proaspăt muls.
    "În ochi cu luminile orașului ce spărgeau bezna nopții jos, în vale; cu vântul spulberând coamele cailor sus pe Culmea Ijarului și cu mămăliga cu brânză și smântână aburind mereu în mintea noastră, am declarat încă o dată: RAIUL e pe pământ".

    Rândurile care-mi sunt cele mai dragi: 
    "Am împărțit merele cu caii, tăind încet cu briceagul bucăți mici, spre a le savura pe îndelete. Făceam totul cu o migală care îmi amintea de bunicul meu și îmi dădeam seama că noi trăiam acolo un altfel de timp. Aveam alte coordonate. Nu ne mai raportam la centrul orașului ci, poate, chiar la centrul lumii."




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu