duminică, 9 decembrie 2012

Drumul


Era încă noapte când tanti Marioara a început să foșnească folia de plastic ce acoperea preșurile în casa mare. M-am îmbrăcat docil, copil de 8-9 ani, venit de departe în vacanța de vară la țară. Am stat o vreme pe marginea patului așteptând-o pe vară-mea fără de care nu făceam nimic, de-o seamă fiind și bune prietene. Nu a venit. Era prea-n toiul nopții. Știam că urma s-o ajutăm pe mătușa noastră cu o treabă, să o însoțim până-n oraș, la 4-5 km, cu vaca. Când mijea o geană de lumină, am plecat. Pe marginea drumului, încet încet, eu cu mătușa și cu Joiana. Am ajuns la oraș când soarele de vară începuse de-a binelea ziua. Eram obosită de mers prin praf și căldură și puțin supărată pe vară-mea care se fofilase. Mătușa s-a dus cu vaca într-o clădire, după care a venit la mine, cu niște bani strânși în palmă. O vânduse. Slavă Domnului, scăpasem de vacă. Vara putea sa continue, cu scaldă, cu joacă, dulce trândăvit și citit.
Ceva s-a schimbat, pentru totdeauna, în mine, odată cu lacrima-aceea. Tanti Marioara nu plângea niciodată. Gospodăria ei era fermecată, treburile se făceau toate-n zbor, din zori până-n seara freca, toca, măcina, alerga, strângea, spăla, culegea, nu era timp pentru regret sau alt sentiment inutil. Acum se uita după gardul înalt unde Joiana o cauta cu botul ridicat și ochi neliniștiți, laolaltă cu alte vaci, o privea și plângea.În tăcere am mers în centru la magazin, unde mătușa mi-a cumpărat, cu bani din strânsoarea palmei, pantofi gri de carton cu ciucurași, mulțumindu-mi pentru ajutorul dat pe drumul spre abator.

2 comentarii: